Nu-i calea cale lină, cu flori și cu mătăsuri,
Ci e un drum de taine, și sfinte înțelesuri.

Când spini scriau pe frunte dureri de necuprins,
O flacără divină în noapte s-a aprins.

​Lovirea cea în cuie, în lemnul blestemat,
A fost un punct de sprijin pentru cel vinovat,

Iar dâra ce se scurse, din coasta Celui Sfânt,
E singura potecă spre, viață din mormânt.

Aici nu suntem singuri, pe drumul de durere,
Căci urma Lui ne-aduce, și viață și putere.

Cu pași grăbiți întruna, pe pietrele tăioase,
Privim spre zări albastre, spre Țara cea frumoasă.

​O, sfinte stropi de viață, căzuți în praf și tină,
Voi ați schimbat blestemul, în calea de lumină!

Căci scrisul de pe cruce, cu sângele ce-a curs,
E actul de iertare, e toată la Isus.

​Chiar dacă nori de ceață, se-adună peste noi,
N-avem un strop de teamă, de-al lumii val de ploi.

Avem în piept un nume, și-un semn de neclintit,
Acel „S-a isprăvit!”, ce moartea a biruit.

​Iar când vom trece pragul, spre marea sărbătoare,
Vom sta-n dumnezeiasca, iubire și splendoare.

​Atunci, orice durere, și orice ran-adâncă,
Se vor topi ca spuma, pe marginea de stâncă.

Lăsând loc bucuriei, ce nu va mai apune,
În țara unde viața e-o sfântă plecăciune.

Căci drumul scris cu sânge, sfârșește-n slăvi divine,
Schimbând calvarul vieții în raze de lumine.
Amin